Tara pe care o iubesc (Maria regina Romaniei) Memorii din exil

 

În vremurile grele ale Primului Război Mondial a fost o regină care a stat la căpătâiul răniţilor şi le-a purtat de grijă năpăstuiţilor.

 

Această regină pierduse ea însăşi un prunc şi-l lăsase să zacă sub o lespede pe care nu mai fusese timp să se dăltuiască un nume.

 

Mai bine de jumătate din teritoriul ţării sale fusese cotropit de inamic, iar guvernul şi curtea regală trebuiseră să plece într-un greu şi nesigur refugiu în partea neocupată a ţării.

 

...

 

Nu există nimic să nu iubesc în toată Ţara Românească. Mai mult chiar decât aproape toţi cei născuţi aici, m-am simţit una cu întinsele ei câmpii, cu drumurile nesfârşite, cu apusul soarelui, cu pajiştile înrourate în zori de zi, cu codrii întunecaţi şi cu lanurile aurii de grâu.

 

Am îndrăgit până şi mărăcinii deşi - raţi ce-şi întind prin bolovănişuri frumuseţea fără nici un rost a ramurilor lor ţepoase.

 

În drumurile mele, mi s-a întâmplat să rătăcesc prin locuri atât de singuratice, încât păreau a fi capătul lumii, iar acolo mă opream să privesc splendoarea cea din urmă a soarelui, înainte ca acesta să se cufunde în asfinţit.

 

Am îndrăgit singurătatea ce mă înconjura, culorile strălucitoare ale cerului, ciudata melancolie a înserării, aburul înmiresmat de rouă înălţându-se lin din pământ, vălul de colb ce plutea peste lume…

 

Am iubit toate acestea, le-am iubit profund… le-am iubit cu ardoare! Nu era nevoie să fiu smulsă din preajma lor ca să-mi dau seama cât de aproape de suflet îmi ajunsese ţara; cu toate acestea, privită prin lucarna mea de prizonier, fiecare imagine ce aştepta amorţită în suflet mi se înfăţişează limpede, ca o minune.

 

Dar ele sunt atât de multe, încât abia dacă îmi pot da seama pe care să o zugrăvesc mai întâi… 

 

ÎN TIMP CE GÂNDUL MI SE ÎNDREAPTĂ ÎN MOD firesc, înainte de orice altceva, către locul unde a trebuit să-l părăsesc pe micuţul pe care l-am iubit atât de mult, mă voi opri puţin pentru a vorbi despre cămi nul ce m-a adăpostit cu generozitate atâţia ani. Iubit cămin al Cotrocenilor, eşti pustiu acum!

 

De mă voi întoarce vreodată la tine, cum o să te găsesc? Mă vrei primi cu bucurie sau vei fi încă înfiorat de tot ce ai văzut?

 

Cât de mult te-am iubit, Cotroceni! Iarna vedeam din pat soarele înălţându-se peste oraş; obişnuită fiind să mă trezesc devreme, mă bucuram în fiecare zi de această sărbătoare a culo rilor.

 

Copacii desfrunziţi îşi întindeau spre cerul aprins al răsăritului crengile năpădite de ciori, ca nişte roiuri.

 

Din când în când, această năvală întunecată se ridica în aer ca un nor de furtună, tivind cerul portocaliu cu dungi negre, mişcătoare.

 

Primăvara mă trezeau păsările cu ciripitul lor, sau goarnele garnizoanei ce-mi aminteau de cea su rile zilnice de călărie...