MEMOMED 2017 + Ghid farmacoterapic alopat si homeopat, Editia 23 - 2 VOLUME

Cum s-a fãcut de-am rãmas fatã bãtrânã

DESCRIERE

In loc de prefata, postfata....

Rugãmintea marii scriitoare în viatã este ca nimeni sã nu se supere pe ea pentru rândurile asternute aici. S-a apucat sã-l spioneze pe domnul Costel, administratorul, si sã se dea cu patinele în Cismigiu, sã cânte la pian si sã facã naveta la o scoalã cu purici. Sã participe la o înmormântare si sã aprindã lumânãri în fata usii vecinului ei, artistul liric. Sã vorbeascã despre viata mamei ei si s-o transforme pe aceasta în fluture. Sã batã cuie în sipci ca sã ridice garduri si sã meargã la vânãtoare. Sã urmãreascã o biatã bãtrânã, pe prispa casei ei dãrãpãnate si sã dea lectii de prãjit cartofi prin vocea "cabinetului doi". Sã facã mujdei în mijlocul pãdurii. Sã' Ei, doar n-o sã vã povestesc acum tot.
Fiind foarte ocupatã cu acordarea autografelor, cartea fiind un best seller de Cucuietii din Deal si Cucuietii din Vale, autoarea m-a rugat pe mine sã multumesc în numele ei cititorilor, prietenilor, dusmanilor, criticilor, rudelor, vecinilor care vor da nãvalã sã cumpere unul din cele 567 890 de exemplare tipãrite.

Editorul

Fata bãtrânã la Pro tv, Parte de carte

Voi începe sã vã povestesc cum s-a fãcut de am rãmas fatã bãtrânã prin a confirma un proverb, pe pielea mea si retineti-l. Asta e, e adevãratã vorba "Alegi, alegi pânã culegi". Numai cã na, eu nu mai am nici de unde culege. Bunã filosofie de viatã mai avea Ionela, colega mea de camerã din cãmin, care s-a mãritat în anul doi:
- Fatã, sã stii cã asta e cea mai fainã perioadã din viata noastrã. Uitã-te si tu în jur câti tipi sunt pe metru pãtrat! Pãi asa recoltã de hãndrãlãi n-o sã mai vedem, dupã repartitie, nici dacã-i adunãm pe toti cei întâlniti într-un cincinal. Acu e acu! Ascultã la mine! Dacã nu ne mãritãm în facultate sã stii cã rãmânem fete bãtrâne!
Ochii îi strãluceau de poftã, poftã de bãrbati, de viatã.
- Ei, nu! ziceam eu cu ironie si întorceam pagina cursului de filozofie marxistã.
- Râzi, tu, râzi, dar o sã ajungi la vorba mea, zicea Ionela fãcându-si conturul ochilor cu dermatograf.

Nu se supãra pe mine, Ionela. Fatã bunã. Doar cã se machia foarte mult sau corect zis, nu se demachia, asa cã, desi nu vãzusem niciodatã cum aratã fata cuiva cu machiaj tatuat, cum auzisem noi cã ar fi prin America, machiaj care cicã dura vreo doi ani, apoi ne puteam uita la Ionela ca sã ne formãm o idee.

Zic cã n-am ascultat-o pe Ionela în privinta mãritisului, desi ocazii am avut. Trebuie sã recunosc cã nu sunt urâtã, asa cum probabil vã imaginati, dar am limba ascutitã si sunt pretentioasã. Mai întâi, cã nu mi-a plãcut nici un coleg de-al prietenului Ionelei, student la Academia Militarã. Prea pãreau toti dornici de parvenire si nici nu aveau maniere. Or fi avut ei salariu bun si ar fi tocat hainele statului, deci fãceau economie, dar eu am auzit cã de la o vârstã se umplu de ticuri, de la atâta disciplinã, si nu voiam nicicum sã-l vãd pe al meu bãrbat, pe la vreo 45 de ani, asezând cozile cãnilor prin bucãtãrie, cã m-as fi îmbolnãvit de nervi, eu fiind mai boemã de fel, adicã niciodatã nu-mi fac ordine în dulap, pe principiul cã oricum se face dezordine.

N-as vrea acum sã vã plictisesc cu jurnalul meu de studentã, cum am tãiat eu de pe listã toti pretendentii, de la Academia Militarã sau de la Politehnicã, pânã am ajuns în ziua repartitiei, am trecut si de asta si m-am pomenit într-un tren personal care mã ducea într-o comunã din Arges - de, note mari, repartitie aproape de Bucuresti! - tot fãrã verighetã pe deget.

Si când sã-mi trag sufletul si sã mã gândesc la lucruri practice - cum si unde mã spãl la iarnã, când apa din gãleata de afarã va fi înghetat, cum depãnusez porumbul fãrã sã-mi zgârâi mâinile etc - iatã cã vine peste mine întrebarea gazdei, o femeie brunetã, cu nas ascutit, barmanitã, împreunã cu bãrbatã-sãu, la mat, de aia se si face cã stau în gazdã la cei mai bogati oameni din sat.
- Auziti, domnisoarã, si de ce nu v-ati mãritat?

Ar trebui sã mã enervez dar, una: cã nu-mi zice "tovarãsã", ceea ce mai atenueazã din indiscretia întrebãrii, si, doi, cã e femeie simplã, de la tarã, si n-a fãcut psihologie, desi, tãrãneste vorbind acum, ar trebui sã stie cã nu-i bine sã vorbesti de funie în casa spânzuratului.
- Nu a venit sãptãmâna oarbã, stiti cum e! am dat-o eu pe glumã cãci de, nu mã pot certa cu gazda-mi din cauza unei astfel de motiv pueril, adicã lipsit de importantã. Mã pot supãra pe ea cã intrã în camerã fãrã sã batã la usã, cã dimneata la 5 vorbeste tare lângã geam, dar nici mãcar atunci nu-i pot face cunoscutã nemultumirea mea fiindcã sunt la mâna ei, oarecum.

Una peste alta, îmi place aici, la cei mai bogati oameni din sat care, în cinstea mea, l-au invitat pe tovarãsul primar la masã, sã vadã ce profesoarã frumoasã si desteaptã a venit tocmai de la Bucuresti. A, sã nu o bãnuiti pe doamna Lavinia, gazda mea, de vreun gând codos, primarul e însurat si fiu-sãu are 10 ani, si nici mãcar nu e la scoalã în sat, ca sã zici cã ar vrea sã-i punã o pilã la profesoara de englezã, l-a dat la Pitesti, la sorã-sa, cã acolo se face carte, nu ca aici.
- Ca aici unde, tovarãsul primar? îl întreb eu malitioasã si-l privesc în ochi.

Asa fac eu, privesc oamenii în ochi. Nu toti îmi rezistã, mai precis nici unul, mama zice cã nu e bine sã-i privesc asa direct, cã-i sperii si o iau la sãnãtoasa.
- Adicãtelea cum sã-i privesc, mai într-o parte? Asa e bine? i-am rãspuns eu si m-am uitat crucis, de mama s-a lãsat pãgubasã.

Tovarãsul primar s-a bâlbâit un pic dar a scos-o la capãt cu demnitate, a îngãimat ceva si de o boalã care ar trebui supravegheatã mai bine la oras si când sã-l felicit în gând pentru diplomatie, iatã cã dã si el cu bâta-n baltã:
- Auziti? (clar, ãstia de aici au impresia cã strãinii de sat nu aud bine!) îsi drese el glasul si luã o gurã de tuicã, sã-si facã un pic de curaj. Acu' mã iertati cã vã întreb, cã nu e treaba mea. Dar de ce nu v-ati mãritat? Cã sã stiti cã pe aici nu prea mai e nimeni de însurat, s-au grãbit toti...
- Da, da, s-au grãbit ca fetele mari la mãritat, râse si barmanul sef.

De unul singur, la început, apoi împreunã cu primarul. Bunã glumã, da.
- Lãsati-o în pace pe domnisoara, nu vedeti cã a rosit! i-a dojenit tovarãsa Lavinia. Mai bine hai sã mai serviti ceva!

Sã nu credeti cã sunt o pudicã, nu, Doamne fereste! si cã orice aluzie, mai directã ori nu la fecioria mea mã face sã mã îmbujorez precum domnitele din vremea medievalã. Dacã asa credeti înseamnã cã v-am fãcut o impresie gresitã. Nu sunt o mironositã, doar cã, Doamne ce mã mai piscau, pe sub blugi, puricii luati din clasã. Mã foisem eu cât mã foisem, dar la un moment dat a trebuit sã mai si stau nemiscatã, sã nu creadã mesenii cã am mâncãrici în fund. Cred însã cã acela care a folosit expresia asta figuratã pentru prima oarã s-a inspirat dintr-un exemplu cât de poate de concret. Si mai stiti ce cred? Si puteti sã mã contraziceti cât vreti, eu nu am argumente cãci sunt filolog si nu biolog, ca sã demonstrez ce spun, dar cred cu tãrie cã puricii au, în ciuda staturii lor umile si insignifiante, un puternic simt al apartenentei la un loc anume, cãci altfel cum sã-mi explic cã în fiecare sâmbãtã, la urcarea în trenul care mã duce la Bucuresti, mã pãrãsesc pentru a mã
întâmpina luni dimineata, în clasã? Orice veti spune, eu vã garantez cã e adevãrat si cel ce va vrea sã facã vreun studiu asupra acestor insecte, pulex irritans, e bine venit aici în locul ãsta unde nu vreau, nici cât un purice, sã fac multi purici.

Ca sã revin însã asupra subiectului, se pare cã s-a mai gãsit un holtei pe aici prin sat, pripãsit odatã cu mine, tot cu repartitie guvernamentalã, la început de toamnã: seful de post.
- Ce faci? mã ia el "la pertu" de îndatã ce mã zãreste si tineti cont cã e prima oarã când ne întâlnim.
Mã uit în spate - nimeni. Nu cã as fi avut vreme sã mã dezobisnuiesc de familiaritatea studenteascã (sunt aici de câteva zile, doar), însã un tupeu de neam prost rãzbate prin ton, asezonat cu o privire obraznicã care mã scaneazã de sus pânã jos. Mi-e antipatic din prima.
- Am auzit cã esti nemãritatã, rânji el fasolea la mine. Hã, hã, si eu.
- Si tu ce? Si tu esti nemãritatã? îl sficui eu cu vorba.
- Hã, hã, dar stii cã esti haioasã? Când vii la sediu, cã trebuie sã-ti schimbi buletinul... Poate îti schimbi si numele de familie, hã, hã. Ca sã nu-ti faci buletin de douã ori. Mã cheamã Tudorache, hã, hã.
- Hã, hã, îl îngân eu si el îsi dezveleste, prietenos, o pereche de gingii rosii. Tu asteaptã-mã, cã vin eu!

Nu mã asteaptã. Vine în fiecare zi pe câmp si se asazã lângã mine, pe o ladã, si vorbeste, vorbeste... Despre taicã-sãu care e ambasador, despre cãlãtoriile la Paris, despre cai verzi pe pereti. Suntem toti, profesori si elevi, în jurul unei grãmezi mari cu porumb pe care trebuie sã-l depãnusãm. Practicã agricolã, douã sãptãmâni. În facultate n-am avut parte de porumb, ci de struguri si ceapã. Oricum, mai bine decât la cules porumb, mã resemnez eu. Suntem, deci, toti asezati în jurul grãmezii si n-am cum sã-l reped pe plutonierul ãsta mitoman si mitocan. Mã ridic însã destul de des ca sã mai ajut câte-un elev.

- Stiti, tovarãsa Dumitrescu este foarte supãratã pe dumneavoastrã, îmi sopteste la ureche directorul scolii, un Moromete cu facultate.
Mã mir. De ce?
- Pãi e foarte supãratã pe dumneavoastrã, continuã el, fiindcã de când ati venit nu se mai dezlipeste de dumneavoastrã militanul ãsta si ea nu mai poate sã fure nici un stiulete...

Nici o sansã în cele douã sãptãmâni de practicã. Militianul, militian: rãbdãtor, tare ca piatra si cãpos ca un mãgar. Când l-am îmbrâncit de-a cãzut în sant, si-a dat seama cã nu glumesc si de atunci nici nu m-a mai salutat, de fapt, pardon cã n-am pierdut nimic, cãci nici înainte nu mã saluta.
(...)
Despre autoare

Carmen Musat-Coman s-a nãscut în 1964 si locuieste în Bucuresti de la 20 de ani, lãsând linistea pãdurii pentru agitatia citadinã. Sperã ca într-o zi sã refacã traseul în sens invers. A absolvit în 1989 Facultatea de limbi strãine, sectia francezã-românã, din cadrul Universitãtii Bucuresti, si a predat franceza câteva luni într-o comunã din tarã, experientã care i-a inspirat povestirea care dã si titlul primei ei cãrti. Din 1990 lucreazã în presã, perioada cea mai frumoasã considerând-o a fi între anii 1997-2004, de redactor la revista Femeia. A colaborat cu diferite publicatii cu profil feminin, psihologic sau cultural si din 2006 este jurnalist independent. În 2005 obtine, cu articolul Emanciparea post-cratite, publicat în Psihologia azi, Marele Premiu al UNDP al competitiei media cu tema "Esti partenerã la decizie". În acelaºi an primeste Premiul ambasadei Indiei pentru promovarea culturii indiene în România. Face traduceri din francezã, în special cãrti de psihologie, si traduceri din bengali. În 2008 la editura Polirom a publicat Cele mai frumoase basme bengaleze, traduceri realizate din bengali, având onoarea de a fi cotraducãtoare a cãrtii, alãturi de reputata scriitoare, traducãtoare si cercetãtoare Amita Bhose, a cãrei discipolã este.
Cartea de fatã contine povestiri, unele cu final neasteptat. Trei dintre ele au apãrut pe site-ul liternet - Cum s-a fãcut' Mujdeiul, Cartoful - fiind traduse în maghiarã de Bige Szabolcs si postate pe site-uri culturale din Ungaria. La vremea respectivã, autoarea s-a amuzat: "Sunt un scriitor fãrã volum publicat dar tradus în altã limbã". A considerat-o o ironie a sortii.

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs! scrie o recenzie
Created in 0.035 sec