GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ. CULTUL PERSONALITĂŢII. (1945-1965)

   În România comunistă, cultul personalităţii s-a manifestat încă din perioada de început, luând o formă bine conturată în vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, al cărui cult s-a dezvoltat progresiv, îndeosebi după eliminarea Anei Pauker de la conducerea partidului. În contextul generat de citirea celebrului Raport secret din februarie 1956, Gheorghiu-Dej a fost pentru prima dată contestat direct, chiar în interiorul Biroului Politic, pentru contribuţia substanţială la promovarea propriului cult al personalităţii. Acuzaţia adusă, în pofida caracterului său real, nu a reprezentat decât un pretext prin care Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu urmăriseră să câştige puterea, înlăturându-l pe Gheorghiu-Dej din fruntea partidului. Dacă acest lucru nu s-a întâmplat, iar cultul personalităţii acestuia nu numai că nu a fost eradicat, ci chiar a cunoscut o traiectorie ascendentă, meritul i-a revenit în totalitate primului-secretar al C. C. al P. M. R., a cărui abilitate de a rămâne pe prima poziţie, în condiţiile unor evenimente interne şi externe extrem de încordate, nu poate fi negată.

   Exceptând scurtul răgaz din cursul anului 1956, când autoritatea lui Gheorghiu-Dej a fost pusă sub semnul întrebării, cultul personalităţii acestuia s-a consolidat în perioada următoare, atingând apogeul la începutul anilor ’60. Un exemplu elocvent în acest sens l-a constituit prezentarea în presă a cuvântării rostite de Gheorghiu-Dej la sediul Adunării Generale a O. N. U., în toamna anului 1960, din care redăm următorul pasaj: „în faţa adunării, care reuneşte reprezentanţi ai aproape tuturor statelor lumii, răsună glasul iubitului fiu şi conducător al poporului nostru (…) Urmăream în sală figurile delegaţilor. Se puteau citi limpede satisfacţia şi simpatia cu care mulţi dintre delegaţi priveau spre tovarăşul Gheorghiu-Dej, ca spre cineva apropiat lor”[1]. În ultimii ani de guvernare, când Gheorghiu-Dej nu a mai avut practic niciun rival la conducerea partidului, cultul personalităţii s-a putut dezvolta fără a mai cunoaşte vreo piedică. Conform presei şi conducerii partidului şi statului, personalitatea lui Gheorghiu-Dej reunea toate calităţile poporului („cel mai iubit fiu al poporului”, „portavocea” acestuia, „cel mai bun exponent al gândurilor, năzuinţelor şi intereselor poporului nostru” etc.). Aceste ultime formule laudative, împreună cu organizarea unor mitinguri pe stadioane, au premers cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, care avea să cunoască însă forme mult exacerbate în comparaţie cu acelea ale predecesorului său.