MEMOMED 2017 + Ghid farmacoterapic alopat si homeopat, Editia 23 - 2 VOLUME

Maria Tanase - 100 de ani de la nastere. Maria cea fara de moarte

Maria Tanase - 100 de ani de la nastere. Maria cea fara de moarte
Preț: 30,00 lei
Disponibilitate: în stoc
Editura:
Anul publicării: 2013
Pagini: 283
Format: 17x24
Categoria: Memorii/Jurnal

DESCRIERE

- Despre Maria Tănase, "Pasărea măiastră" a cântecului românesc, s-a scris mult, dar se pare că nu de-ajuns, din moment ce şi astăzi, când celebrăm o sută de ani de la naştere, numele ei mai stârneşte atâ­ta emo­ţie şi interes. Unul dintre cei care au cunoscut-o îndea­proa­pe pe marea artistă, fiindu-i alături ca impresar, a fost Gaby Michailescu, un pasionat condeier teatral, care a adu­nat într-un volum monografic, inti­tulat "Maria cea fără de moarte", întâmplări şi amintiri des­pre viaţa celei mai iubite şi preţuite interprete a muzicii ro­mâneşti. În paginile care urmează reluăm, parţial, pri­mul interviu acordat de Maria Tănase, în urmă cu peste 60 de ani, fidelului ei sfătuitor şi însoţitor -

O leliţă semeaţă

Venise iarna. O iarnă albă ca o bunică. Zăpada căp­tu­şise cald şi moale străzile cetăţii. Nămeţii înăl­ţaţi la marginea oraşului, până aproape de covil­tirele bordeie­lor, erau, chiar şi în inima lui trepi­dantă, greu de biruit şi trecătorii încotoşmănaţi, dacă nimereau în afara pârtiei, se înfundau până la brâu în omăt.
Luminile însă nu-şi feriseră ochii de prăpădul co­borât din cer. Ferestrele luminau ninsoarea, ca vitrinele cu jucării în ajunul Crăciunului. Şi fie­care edificiu era un transatlantic strălucitor, plu­tind în largul speranţelor feerice ale vieţii, de după ghergheful sticlos al florilor de gheaţă...
Cu vârf şi îndesat - până la ziuă - localurile ilustrau huzur şi belşug românesc. Neobosite, uşile se deschideau şi se închideau, ascultând de năvala noctambulilor, dăruind legănării fulgilor de-afară acordul viorilor înstrunite. Eram atunci, după apariţia ei în cântecul românesc, singurul din Bucureşti şi printre cei câţiva din ţară care n-o auziseră pe Maria Tănase, nici mă­car la radio. Socoteam că se vorbeşte de ea prea mult, când, într-o noapte aidoma cu cetatea aflată în sarabandă orbitoare şi ză­padă strălucitoare până la fereşti, prietenul care mă însoţea pe uliţele îngropate în omăt, pretextând că nu mai putem înfrunta urgia crivăţului, şi prin apropiere nu există o cârciumă pe placul sufletului meu, mă împinge din spate în restaurantul luxos unde se "produce" Maria Tănase. Localul ne înghite strident şi asurzitor.
Primul simptom: larma ascuţită moare la apariţia ei. E o leliţă semeaţă. În des­chi­zătura sânilor poartă garoafe albe. Ochii îi are închişi, la o palmă deasupra şi cam în faţa microfonului. Legănându-şi umerii ca la râu, cântă cu ochii închişi, smulgând fiecărei note alba petală lăsată să alunece printre degete pe dâra me­lodioasă. Se pierde, intră în transă. Plesneşte cuvintele bărbăteşte. Convinsă, nu ia în râs, ca ceilalţi, aleanul tânguirilor ăstea cu "frunză verde", "mers legănat", "bu­zele picur de sânge". Sparge tonurile, îşi apropie o clipă mângâierea dulcei armonii, ca apoi să freamăte cu codrul. Monotonia ţărănească e fără dor orăşenesc, de efect. Modulaţiile aduc ecoul pădurilor... Doinitoa­rea are colnice şi vâlcele în glas. Acum, vocea-i joacă într-un picior, bătuta şi ţambalul abia se ţin după ea... Hotărât, Maria Tănase are soare în glas, deşi cântă noaptea.

În grădină, la tata
MARIA TĂNASE - 100 de ani de la naştere
Trezită din somn în dimineaţa senină de primăvară, tălmăcitoarea of-urilor româneşti, la fel ca şi în cântec, nu se lasă aşteptată. Îmi răspunde pe moment, fără oco­lişuri, simplu, cum îi stă bine omului sincer.

- Maria neichii, Marie, cum ţi s-a înfăţişat întâia oară viaţa şi în ce fel a crescut copilăria ta?

- Ceea ce m-a impresionat prima oară şi m-a făcut să-mi dau seama de viaţă a fost o zi de primăvară, în care, ieşind din casă, am văzut pământul răsturnat al gră­dinii scoţând aburi... Îmi mai amintesc că, să tot fi avut cinci ani, mă duceam cu servitorii din mahala la un teatru de păpuşi care avea baraca pe cheiul Dâm­boviţei. Fiind mică, ţăranii mă duceau în braţe. Ţin minte că păpuşile erau îmbrăcate naţional. În aceeaşi măsură, ca şi respiraţia pământului, mă impresiona felul cum oamenii de la ţară explicau, pe loc şi cu glas ridicat, ceea ce vedeau acolo. Fiecare scenă o compa­rau cu o întâmplare din satul lor. Odată s-a iscat o bătaie, pentru că unul din ei făcea prea mare haz de o scenă care surprinsese cu şoalda amoroasă pe femeia celuilalt... Scena, totuşi, era foarte pilduitoare.

Copilărie fără răsfăţ


- Copilăria mi-a crescut printre astfel de oameni, printre ţărani, de la care am învăţat să şi cânt, în grădină, la tata. O copilărie foarte interesantă, exact ca a orică­rui copil din mahala. Fără "mămicule" şi "tăticule"... Copilărie preocupată de ce însemna pentru tata neca­zuri şi bucurii. Dacă se înteţea vijelia şi ridica rogoji­nile după sere, se întrista toată casa. Când urmau zile geroase şi nu se puteau aerisi brazdele de răsaduri, era ce putea să fie mai groaznic. Atunci, nici nu mâncam, nici nu ne odihneam; aşteptam cu sufletul la gură ca Dum­nezeu să se înduioşeze... Simţeam viaţa tatei în cumpănă. De multe ori am trecut pe lângă teama de a nu se sinucide. Dacă i se întâmpla să i se strice o recoltă într-o primăvară, nu-i mai ceream nimic. Nici stric­tul necesar. Totul trebuia să vină de la el. He-he!... copilăria nu mi-a fost uşoară şi nu şi-a per­mis să se răsfeţe.

Cântecul cu doar două versuri

- Cum ţi-a sunat primul cântec auzit şi ce simţăminte ai încercat?

- Am fost furată de o melodie a unui ardelean din Turda, fugit din Transilvania robită, care se rătăcise să robotească la noi. Mi-aduc aminte că era şchiop. Cântecul turdeanului avea doar două versuri.
Frunză verde, frunză galbenă,
Tu mă saltă, tu mă leagănă.
Patru ani a cântat numai asta.
(Maria Tănase îmi cântă melodia, cu pri­virea oprită departe,
MARIA TĂNASE - 100 de ani de la naştere Ana Muntean, mama Mariei
în poarta copilă­riei...)
Cânta câte o zi întreagă. Singur îşi bătea cu piciorul măsura şi de unul singur cânta. Când găsea de cuviinţă că a repetat de prea multe ori cele două versuri, dădea într-o arie porcoasă. Îl ştiam vesel, după această a doua parte:
Mă dusei la şezătoare,
La scaun cu trei chicioare
Scaunul căzu de-a dura,
Fetele... căscară gura.
Cânta aşa de frumos, că-mi plăcea tot­deauna să-l aud. Parcă înadins venea să com­plecteze atmosfera din jur. Nu supăra pe nimeni. Şi niciodată n-a fost auzit să cân­te vesel când lumea era tristă sau să se tânguie când ceilalţi erau bucuroşi.

"Ad-o pe aia mică"
- În acel început a existat ceva care să anticipeze cântecul care avea să te nască?

- Cine a anticipat cântecul a fost tata. Când petrecea mai târziu, noap­tea, trimitea pe mama să mă tre­zeas­că: "Ad-o pe aia mică". Nu-l ducea la culcare până nu mă sculam să-i cânt. Aveam şase, şapte ani, şi cân­tam ce învăţam de la ţărani. Auzeam într-o zi un cântec, a doua zi cântecul se repeta şi eu îl ţineam minte. De fiecare dată când îi cântam nopţii lui petrecăreţe, îmi dădea 20 de lei de hârtie, bani pe care-i băgam sub pernă şi pe care, bine­înţeles, nu-i mai găseam a doua zi... Era foarte drăguţ Moş Tănase. Frumuseţea era însă că n-aveam glas. În schimb, sora mea avea o voce splendidă, de-o rară pu­ri­tate, iar fratele meu cânta iarăşi foarte frumos. Eu cân­tam cu respiraţia tăiată, mă opream la jumătatea cu­vântului să mi-o reiau, loveam cuvintele unul într-altul, neavând altă grijă decât să scap mai repede şi să mă duc să mă culc. De câte ori trimetea după mine, mama o propunea pe sora mea: "Lasă că-ţi cân­tă Aurica". Răspunsul lui Moş Tănase era acelaşi: "Ad-o pe aia mică". Pe jumă­tate adormită, mă înfăţi­şam. Mă punea pe genunchi. Începeam să cânt...

O fată cântă după mort...
MARIA TĂNASE - 100 de ani de la naştere"Cine iubeşte şi lasă..."
- Care sunt cele mai puternice aduceri aminte pe care le păstrezi din acele timpuri, în legătură cu muzica?

- Eram la înmormântarea unei mătuşi. Servitoarea care-o slujise cu credinţă patru ani, o ardeleancă de şaisprezece ani, pe care aveam s-o întâlnesc acum, în urmă, în Făgăraş, pe nume Maria Murariu, se ţinea după răposata şi cânta de mama focului... Eram contrariată, fiindcă o ştiam supusă şi îndu­re­rată. Eram jenată, gândind la ce zice ma­halaua. În acelaşi timp, îmi şi plă­cea. Nu ştiam că aşa este ticluiala de jale a ardelenilor. Fata, suferind, făcuse un bocet, care era o melopee extraordinară.

"Geaba mă mai duc acasă"...

Când a murit această mătuşă, sora mamei, nea Fane, bărbatul ei, care fusese cam poamă, n-a plâns. Lumea era indignată: "Iote, soro, Fănică nu plânge deloc după Ilea­na..." Cei trei copii rămaşi fără ma­mă i-am luat să crească la noi. Sea­ra, târziu, nea Fane rămânea să-şi vadă copiii adormind. Şi peste som­nul liniştit al ţâncilor, cânta tângui­tor:
Geaba mă mai duc acasă,
Că n-am nevastă frumoasă;
Nici nevastă, nici copii,
Sunt om fără căpătâi...
Ca mai apoi, sufletu-i întristat să stăruie, impresionându-mă, în­tr-un alt cântec:
În căsuţa mititică,
Cu pereţii reci ca gheaţa,
Zace-n pat biata femeie
Vai!... ce tristă-mi este viaţa.
Trecută în cântec, atitudinea asta de viaţă avea ecoul singurătăţii care-mi copleşea inima. Inima care ar fi tot atât de larg deschisă, ca şi-atunci, pentru nea Fane, omul deştept şi cu pitoresc, singurul din familia mea pe care-l regret şi pe care aş vrea să-l văd şi astăzi.

Intermezzo
Impecabilă şi când bea ceai

Despre bunătatea Mariei Tănase s-a dus vestea ca de popă tuns. Numai astfel se justifică soneria repetat încălecată de cei care, voind recomandări, ajutoare, intervenţii, îi întrerup cântecul picurat în plumb, prin plaivasul meu. În afara acestora, aş zice, loiali (cer ca să-şi poată încăputa viaţa şi apoi pleacă), mai sunt câţiva prieteni care rămân. Fără flori, deşi e primăvară, însă îndrăgostiţi.
Maria Tănase, să continuăm!

MARIA TĂNASE - 100 de ani de la naştere"Vai!... ce frumos e!"...

- Cine ţi-a călăuzit primii paşi şi cuvântul decisiv al cui a fost în începuturile carierei tale?

- Esenţialul a fost sfatul şi truda unui bun prieten, Harry Brauner. Pe urmă s-a adăugat încurajarea una­nimă a celorlalţi prieteni: Radu Boureanu, Cicerone Theodorescu, Eugen Jebeleanu, Ghiţă Roll şi alţi câţiva pe care nu i-am uitat. Veneau la mine, cu băutura după ei. Cântau ei, mă puneau şi pe mine. Mi-era ruşine. Cântecul pe care acceptam să-l cânt nu-l terminam niciodată. Îl duceam până la jumătate şi retezându-l, spuneam: "Vai!... ce frumos e!". Repertoriul, pe care-l întorceam în fel şi chip, mi-l formau trei cântece: "Of... zac!", "Geaba mă mai duc aca­să" şi "Târâişul şarpelui", cules din Fă­găraş.

Tănase îi schimbă numele
MARIA TĂNASE - 100 de ani de la naştereMaria Tănase şi Mihail Sadoveanu, în 1956
- Care a fost şi cum a decurs prima apariţie pe care ai avut-o în public?

- Trebuie să-ţi vorbesc de Tănase. Lui m-a recomandat Alfred Paximade, care nu mai putea după mine: "Ia fata asta; e veselă, dezgheţată, plină de talent". Du­pă ce, de formă, m-a întrebat: "Fă, fată, ce vrei tu să joci?", Tănase mi-a dat rolul unei băgătoare de sea­mă, într-un sextet. În a doua scenă, dădeam brânci celor ce stă­teau... În acest timp, cea care cânta ariile ro­mâneşti era o ru­soai­că refugiată, care îl convinsese pe Tă­nase că fusese angaja­tă la Opera ţarilor din Ru­sia... Pe afişele a­ces­tui spectacol am fost tre­cută sub nu­me­le de Elise Lamé.

Comicul...

În a doua revistă, mi s-a pregătit un cache-sexe cu pene de struţ, sutien, pantofi de lamé şi o pă­lărie gen french-cancan. Cum să mă îmbrac aşa eu, care veneam din­tre răzoare şi bibilici?... În ajun de premieră, mi-am făcut bocceaua şi am plecat. Pe afiş eram de astă dată: Mary Atanasiu. Mai târziu, am vă­zut spectacolul. Pe trepte, baleri­nele, cu derierele goale şi cu clo­poţei, trăgeau din­tre picioare un fel de eşarfă care, ex­pusă, mână de la mână, la ram­pă, era pentru ochi şi suflete simbolul cre­din­ţei noastre naţio­nale. Acest ma­gis­tral final, să-i zicem epo­peic, îl încheia Tă­­na­se, care purta că­maşă naţională pe deasupra, iar pe sub ea, destul de vizibilă, o cămaşă cu "Bonjour" pe piept.



- Ce a urmat după plecarea-ţi de la Tănase?

- Un amic care cumpărase o fa­brică de discuri m-a pus să fac o pro­bă. Am făcut-o cu o bucată a lui Nelu Mânzatu, Mansarda. Reuşita a fost extraordinară, cu toate că, din punct de vedere tehnic, imprimarea lăsa de dorit. La scurt timp, am fă­cut o nouă imprimare, cu "Nunta ţigănească". Succesul a fost fantas­tic. Nu se mai făcea la fabrică decât discul ăsta. O singură faţă de placă a acoperit, în trei luni, o pierdere de 80. 000 lei, sumă destul de serioasă pentru acel timp. După aceea, m-a angajat "Co­lumbia", care m-a tri­mis la Viena, unde am imprimat noi discuri. Îna­poin­du-mă, m-am dus şi m-am pro­pus să cânt la radio. Am avut succes. Cu zece mii de lei pe lună m-a an­gajat Vlădoianu; ca, de la el, să trec imediat la primul res­tau­rant la care am cântat, plătită cu 2000 de lei pe seară. Ce a urmat se cunoaşte.

Miracolul muzicii

- Care a fost cea mai înaltă emoţie pe care ai trăit-o în legătură cu muzica?

- Cântam la Spitalul Polizu, pentru răniţi. Între cei evacuaţi din focul luptei, a căror sfântă jertfă făureşte dăinuirea eternă în lume a existenţei româneşti, se afla unul care-şi pierduse cunoştinţa, fiind de trei zile în transă. De tot atâtea zile nu scosese nicio vorbă... Dacă-i dădeai un hârdău cu mân­care, îl mânca... Avea o leziune la creier. Încep să cânt. Şi pe loc, pe fuiorul melodiei, îşi aminteşte... câţi ani are... că e din Dâmboviţa... că... Doctorii se crucesc în faţa mira­colului.

Cântecul românesc

Maria Tănase a tăcut. Afară, vântul se înteţeşte râzându-şi, cu nori negri, de sulemeneala dimi­neţii de duminică. Pe pian exis­tând flori, pagina aparţine lui Turgheniev... Numai că din nou soneria zbârnâie în ea, ca o pă­că­litoare de moşi. Ca s-o împrăştii, vorbesc:
MARIA TĂNASE - 100 de ani de la naştere
- Spune-mi ceva despre cân­tecul românesc.
- Interpretându-l, e cea mai mare satisfacţie pe care am trăit-o în lume. E sensul dăruirii mele co­lectivităţii. În schimb, avalanşa asta de cântece moderne, în stil românesc, este profundă durere...

Continuarea povestei s-a as­cuns în lujerul unui stânjenel din glastră. S-o căutăm altă dată, Ma­ria Tănase...
Gaby Michailescu

Gaby Michailescu

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs! scrie o recenzie
Created in 0.027 sec