Crucea - Horia Vintila

Crucea se confundă cu omul, este singurul simbol religios care îl asumă în proiecţia sa spaţială, dar şi în interioritatea sa aspirând să se confunde cu eternul sau cu caracterul ultim al „punctului Omega".

 

Şi deoarece vorbeam despre ciclu, ne este poate lesne să confundăm suferinţele crucii, de două veacuri încoace, cu o reîntoarcere la semnificaţia sa primă, ceea ce ar implica în mod logic o depăşire printr-un nou început, în acest itinerariu în spirală care permite o interpretare ciclică a istoriei, gândită însă ca o permanentă ascensiune

 

Poporul crucii, dar şi poporul tradiţional, este pretutindeni încolţit, martirizat, fie el ortodox, ca în România, unde templele au fost sistematic distruse, fie catolic, ca în Lituania şi în Polonia, fie musulman, ca în Afganistan, sau copt, ca în Etiopia.

 

Există un spaţiu al reîntoarcerii, simbolizat de cuvântul revolutio (reîntoarcere la punctul de plecare, concept astronomic împrumutat în mod inconştient de revoluţionarii din 1789), care desemnează cu o precizie constantă o regresie, o posibilitate de apropiere de timpurile martirilor şi, dincolo de cruzimea lor, de sensul ontologic al crucii fundamentale.

 

Revoluţiile timpurilor modeme, ca şi expansiunea universală a omului, crearea unei oecumene providenţiale, la care făceam aluzie în primul capitol, nu sunt decât pregătirea unei noi epoci a crucii, care se anunţă odată cu prigonirea şi martiriul creştinilor şi al oamenilor religioşi, dar şi printr-o coincidenţă tot mai marcată între actualitatea cotidiană şi progresul ştiinţelor.